În vara anului 1848, când scria lucrarea manifest ”Dorintele partidei nationale” Mihail Kogălniceanu spunea un mare adevăr istoric. Ideea de Unire este ”cheia de baza fără de care s-ar fi prăbusit tot edificiul national” De asemenea Nicolae Bălcescu tot atunci în focul revolutiei În vara anului 1848, când scria lucrarea manifest ”Dorintele pasoptiste ne rostise: ”Unitatea natională fu visarea iubită a voievozilor nostri cei mari care întrupară în sine individualitatea si cugetarea poporului spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră si muriră”. În fruntea celor jertfiti pentru ideea de Unire s-a asezat Mihai Viteazul, Unirii din 1600 si modelul tuturor marilor momente de luptă pentru unitatea statală si natională românească.
Bâlcescu însusi a căutat să-i scrie cu înflăcărare istoria si să-l urce pe soclul de aur al modelului de luptă pentru unirea tuturor românilor ca de acolo să grăiască inimile tuturor generatiilor. România noastră va exista deci striga cu nestins entuziasm Bâlcescu. ”Sunt convins în străfundul inimii, orb cine n-o vede. Unirea au visat-o cărturarii veacurilor următoare. Ideea si idealul de unire se conjugau tot mai firesc cu ideea de independentă si liberate natională. Unirea Moldovei cu Muntenia din 1859, urmată de reformele lui Cuza apoi cucerirea independentei în 1877 a însemnat al doilea pas absolut necesar ca ideea de unire să se poată împlini desăvărsit prin cuprinderea întregului teritoriu.
Unirea era dorită de toti, cu ardoare ca-o necesitate vitală economică, politică si spirituală”. Pentru unirea cu Transilvania lupa toti români de la vlădică la opincă, cum zicea vorba populară. Nu era suflet de român care să vibreze ca o harfă eoliană, când se cânta un cor compus de transilvăneanul Ion Vidu ori Gheorghe Dima, când se citea un vers de George Cosbuc, ori Octavian Goga. Dorind cu înflăcărare desăvârsirea unificării statale a poporului român, clasa muncitoare de pe întreg spatiu românesc arăta că Unirea trebuie si putea fi realizată prin lupta revolutionară socială si natională. Această luptă îmbinată cu sarcină de a lupta împotriva Împeriului austro-ungar aliat în război cu Imperiul german. Aceste imperii multinationale care au dezlăntuit un război de expansiune, de reîmpărtire a lumii au avut adversare puterile din Atlanta (Franta, Rusia, Anglia si România) care au intrat în această uriasă confruntare. Pe fronturi mii si zeci de mii de românii au murit.
Astfel pentru Unire a luptat întregul popor de pretutindeni. Acest fapt s-a desfăsurat în imprejurările când si Imperiul Tarist s-a prăbusit prin triumful Marii Revolutii Socialiste din Octombrie, care a înaripat lupta revolutionara a tuturor popoarelor din Austro-Ungaria, români, cehi, poloni, sârbi, maghiari. Înfrănti pe fronturi, austro-ungaro-germanii, au plecat steagurile, iar popoarele subjugate au declansat revolutia de eliberare socială si natională. Cu îndrănzeală si pricepere transilvănenii au format “Consiliul National Român Central” care a convocat la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, Marea Adunare Natională Revolutionară si Populară. La Adunare s-au adunat peste 100 000 de românii, toti veneau în Cetatea Unirii ca în vremea lui Avram Iancu. Minerii din Valea Jiului au prins pe steaguri, esarfe rosii, demonstrând că vor libertăti si drepturi social economice si politice în cadrul statutului national. Adunarea Natională de la 1 Decembrie 1918 si-a ales la rândul ei Marele Sfat National care sa întrunit în Cetatea Alba Iulia, unde a prezidat Stefan Pop de Băsesti ”bătărânul natiei” cum l-a numit Nicolae Iorga. Raportul a fost sustinut de Vasile Goldis, când a citit rezolutia Unirii.
Adunarea Natională a tuturor românilor din Transilvania, Banat si Tara Ungurească, adunarea prin reprezentanti lor îndreptătiti la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie, decretează unirea acelor români si a teritoriilor locuite de dânsii cu România. Rezolutia s-a citit apoi de pe douăsprezece tribune, să audă marea multime adunată pe Câmpul lui Horea, mirificul cuvânt al unirii. Uralele au clcocotit în văzduh, cerul sa învăpăiat de fluturarea steagurilor. Multimea care umpluse Câmpul lui Horea si tot cuprinsul din jurul Albei Iulia. Cei de fată ca si în întreaga tară au trăit atunci unul din cele mai mari si patetice, mai entuziasmate si mai fierbinti momente din istoria României.
Deasupra României în sfârsit întregită prin vointa de stâncă a poporului parcă nu mai plutea ceturile lui decembrie, ci defilau chipurile luminoase ale tuturor eroilor jertfiti pentru libertate si unitate de la Decebal, Mircea, Stefan, Horea, Avram Iancu, Cuza până la Aurel Vlaicu si Ion Ratiu, de la stihuitori ”Mioritei” până la Eminescu, rapsodul genial care a stăbătut pe jos, tot întinsul tării si cu ardoare a cântat necazurile si bucuriile, jalea si dorul românilor. România îsi croia un nou drum; drumul de glorie al Unitătii larg deschise, cum îi ura poporul. După ce a votat Unirea. Marele Sfat a ales un Consiliu dirigent cu atributii de guvern provizoriu, care a preluat administratia până la stabilirea conducerii noului stat român. Ele sintetizau secolele de luptă economic, socială, politică, national si culturală.
Întruchiparea concret unui vis bimilenar, scuturau jugul străin si prăbuseau în neant toate bornele de hotar cu vulturul bicefal care batjocoreau minunata priveliste a Carpatilor Românesti. Înfăptuirea unirii a început din ziua 11 noiembrie 1918, când s-au strâns în locuinta modestă a judetului Dimitrie Ponoran din Sighet cei saptesprezece membri alesi ai Consilului National Român din străvechiul tinut al Maramuresului. Cu toti erau peste măsură de emotionati. Se vedea aceasta din ochii lor strălucitori cât si din nerăbdătoarea cu care abia asteptau să dea glas năzuintelor celor pe care îi reprezentau, s-au asezat în jurul unei mese lungi de brad acoperită cu un postav verde-cenusiu, iar cel mai bătrân dintre ei avocatul Iosif Pop, a grăit către cei de fată.
Stim că românii au fost nevoiti să intre în războiul mondial care abia se încheiase, atât pentru redobândirea drepturilor lor de veacuri, încălcate de cei puternici, cât si pentru împlinirea dezideratelor fundamentale ale desăvărsirii statutului national, cu prilejul Congresului pentru unitate politică a tuturor românilor, când au fost alesi ca presedinte. Scriitorul Barbu Stefănescu de la Vrancea si secretos învătatul istoric Nicolae Iorga, acesta din urmă s-a adresat întregului popor român printr-un manifest în care a spus ”Dreptul învinge forta, vointa popoarelor înlocuieste cucerirea. Stăpânirile care nu se bizuie pe vointa popoarelor sunt răsturnate pentru totdeauna si din aceste ruine răsare, domnia dreptătii. Alcăturile vechi se desfac, iar noile alcătuirea se întemeiază pe dreptul fiecărui neam. Ascultând aceste cuvinte membrii consilului au aclamat cu entuziasm, iar notarul Grigore Bata cel care zăcuse mai mult în temnita pentru convingerile lui adaugă că odată cu marile manifestatii muncitoresti de la Arad, Resita, Brasov, Petrosani, Cluj, românii din toate provinciile istorice indiferent de apartenenta fără echivoc pentru Unitatea Statului National Român din Transilvania si Ungaria întrunit la Oradea la 12 ocotombrie 1918, a formulat într-o declaratie a dreptului natiunii române.
" Întreaga Transilvanie se organizează în clipa de fată ca Tara Românească. Frati, români, maramureseni! Au căzut lanturile robiei de veacuri. A sosit ceasul măret al eliberării. O lume nouă îsi ia astăzi fiintă din ruinele trecutului si soarele dreptătii a răsărit biruitor pe cerul nostru. Pătrunsi si noi, în toată fiinta noastră în dreptul sfânt de a ne feri singuri pe noi însine, ne-am constituit într-un Sfat National Român cu sediul la Arad, chemând deci toate comunele românesti din comitatul Maramuresului să aleagă si să trimeată o delegatie de cel putin 3 membri la Adunarea de constituire ce sa tinut in ziua de vineri 22 noiembrie in Sighet, in localul Bănicii Maramuresene, cu următorul program: Constituirea Statului National Român definitiv din Comitatul Maramures si al gărzii nationale române pentru sutinerea ordinii si mentinerea libertătii."
Bâlcescu însusi a căutat să-i scrie cu înflăcărare istoria si să-l urce pe soclul de aur al modelului de luptă pentru unirea tuturor românilor ca de acolo să grăiască inimile tuturor generatiilor. România noastră va exista deci striga cu nestins entuziasm Bâlcescu. ”Sunt convins în străfundul inimii, orb cine n-o vede. Unirea au visat-o cărturarii veacurilor următoare. Ideea si idealul de unire se conjugau tot mai firesc cu ideea de independentă si liberate natională. Unirea Moldovei cu Muntenia din 1859, urmată de reformele lui Cuza apoi cucerirea independentei în 1877 a însemnat al doilea pas absolut necesar ca ideea de unire să se poată împlini desăvărsit prin cuprinderea întregului teritoriu.
Unirea era dorită de toti, cu ardoare ca-o necesitate vitală economică, politică si spirituală”. Pentru unirea cu Transilvania lupa toti români de la vlădică la opincă, cum zicea vorba populară. Nu era suflet de român care să vibreze ca o harfă eoliană, când se cânta un cor compus de transilvăneanul Ion Vidu ori Gheorghe Dima, când se citea un vers de George Cosbuc, ori Octavian Goga. Dorind cu înflăcărare desăvârsirea unificării statale a poporului român, clasa muncitoare de pe întreg spatiu românesc arăta că Unirea trebuie si putea fi realizată prin lupta revolutionară socială si natională. Această luptă îmbinată cu sarcină de a lupta împotriva Împeriului austro-ungar aliat în război cu Imperiul german. Aceste imperii multinationale care au dezlăntuit un război de expansiune, de reîmpărtire a lumii au avut adversare puterile din Atlanta (Franta, Rusia, Anglia si România) care au intrat în această uriasă confruntare. Pe fronturi mii si zeci de mii de românii au murit.
Astfel pentru Unire a luptat întregul popor de pretutindeni. Acest fapt s-a desfăsurat în imprejurările când si Imperiul Tarist s-a prăbusit prin triumful Marii Revolutii Socialiste din Octombrie, care a înaripat lupta revolutionara a tuturor popoarelor din Austro-Ungaria, români, cehi, poloni, sârbi, maghiari. Înfrănti pe fronturi, austro-ungaro-germanii, au plecat steagurile, iar popoarele subjugate au declansat revolutia de eliberare socială si natională. Cu îndrănzeală si pricepere transilvănenii au format “Consiliul National Român Central” care a convocat la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, Marea Adunare Natională Revolutionară si Populară. La Adunare s-au adunat peste 100 000 de românii, toti veneau în Cetatea Unirii ca în vremea lui Avram Iancu. Minerii din Valea Jiului au prins pe steaguri, esarfe rosii, demonstrând că vor libertăti si drepturi social economice si politice în cadrul statutului national. Adunarea Natională de la 1 Decembrie 1918 si-a ales la rândul ei Marele Sfat National care sa întrunit în Cetatea Alba Iulia, unde a prezidat Stefan Pop de Băsesti ”bătărânul natiei” cum l-a numit Nicolae Iorga. Raportul a fost sustinut de Vasile Goldis, când a citit rezolutia Unirii.
Adunarea Natională a tuturor românilor din Transilvania, Banat si Tara Ungurească, adunarea prin reprezentanti lor îndreptătiti la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie, decretează unirea acelor români si a teritoriilor locuite de dânsii cu România. Rezolutia s-a citit apoi de pe douăsprezece tribune, să audă marea multime adunată pe Câmpul lui Horea, mirificul cuvânt al unirii. Uralele au clcocotit în văzduh, cerul sa învăpăiat de fluturarea steagurilor. Multimea care umpluse Câmpul lui Horea si tot cuprinsul din jurul Albei Iulia. Cei de fată ca si în întreaga tară au trăit atunci unul din cele mai mari si patetice, mai entuziasmate si mai fierbinti momente din istoria României.
Deasupra României în sfârsit întregită prin vointa de stâncă a poporului parcă nu mai plutea ceturile lui decembrie, ci defilau chipurile luminoase ale tuturor eroilor jertfiti pentru libertate si unitate de la Decebal, Mircea, Stefan, Horea, Avram Iancu, Cuza până la Aurel Vlaicu si Ion Ratiu, de la stihuitori ”Mioritei” până la Eminescu, rapsodul genial care a stăbătut pe jos, tot întinsul tării si cu ardoare a cântat necazurile si bucuriile, jalea si dorul românilor. România îsi croia un nou drum; drumul de glorie al Unitătii larg deschise, cum îi ura poporul. După ce a votat Unirea. Marele Sfat a ales un Consiliu dirigent cu atributii de guvern provizoriu, care a preluat administratia până la stabilirea conducerii noului stat român. Ele sintetizau secolele de luptă economic, socială, politică, national si culturală.
Întruchiparea concret unui vis bimilenar, scuturau jugul străin si prăbuseau în neant toate bornele de hotar cu vulturul bicefal care batjocoreau minunata priveliste a Carpatilor Românesti. Înfăptuirea unirii a început din ziua 11 noiembrie 1918, când s-au strâns în locuinta modestă a judetului Dimitrie Ponoran din Sighet cei saptesprezece membri alesi ai Consilului National Român din străvechiul tinut al Maramuresului. Cu toti erau peste măsură de emotionati. Se vedea aceasta din ochii lor strălucitori cât si din nerăbdătoarea cu care abia asteptau să dea glas năzuintelor celor pe care îi reprezentau, s-au asezat în jurul unei mese lungi de brad acoperită cu un postav verde-cenusiu, iar cel mai bătrân dintre ei avocatul Iosif Pop, a grăit către cei de fată.
Stim că românii au fost nevoiti să intre în războiul mondial care abia se încheiase, atât pentru redobândirea drepturilor lor de veacuri, încălcate de cei puternici, cât si pentru împlinirea dezideratelor fundamentale ale desăvărsirii statutului national, cu prilejul Congresului pentru unitate politică a tuturor românilor, când au fost alesi ca presedinte. Scriitorul Barbu Stefănescu de la Vrancea si secretos învătatul istoric Nicolae Iorga, acesta din urmă s-a adresat întregului popor român printr-un manifest în care a spus ”Dreptul învinge forta, vointa popoarelor înlocuieste cucerirea. Stăpânirile care nu se bizuie pe vointa popoarelor sunt răsturnate pentru totdeauna si din aceste ruine răsare, domnia dreptătii. Alcăturile vechi se desfac, iar noile alcătuirea se întemeiază pe dreptul fiecărui neam. Ascultând aceste cuvinte membrii consilului au aclamat cu entuziasm, iar notarul Grigore Bata cel care zăcuse mai mult în temnita pentru convingerile lui adaugă că odată cu marile manifestatii muncitoresti de la Arad, Resita, Brasov, Petrosani, Cluj, românii din toate provinciile istorice indiferent de apartenenta fără echivoc pentru Unitatea Statului National Român din Transilvania si Ungaria întrunit la Oradea la 12 ocotombrie 1918, a formulat într-o declaratie a dreptului natiunii române.
" Întreaga Transilvanie se organizează în clipa de fată ca Tara Românească. Frati, români, maramureseni! Au căzut lanturile robiei de veacuri. A sosit ceasul măret al eliberării. O lume nouă îsi ia astăzi fiintă din ruinele trecutului si soarele dreptătii a răsărit biruitor pe cerul nostru. Pătrunsi si noi, în toată fiinta noastră în dreptul sfânt de a ne feri singuri pe noi însine, ne-am constituit într-un Sfat National Român cu sediul la Arad, chemând deci toate comunele românesti din comitatul Maramuresului să aleagă si să trimeată o delegatie de cel putin 3 membri la Adunarea de constituire ce sa tinut in ziua de vineri 22 noiembrie in Sighet, in localul Bănicii Maramuresene, cu următorul program: Constituirea Statului National Român definitiv din Comitatul Maramures si al gărzii nationale române pentru sutinerea ordinii si mentinerea libertătii."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu